Aștept în fiecare an primăvară cu o nerăbdare de copil care tânjește după fluturi agățați de raze și după vise împleticite-n muguri de liliac. Peste iarnă îmi ascund visele în fulgi șovaielnici și-n arome de iasomie și scorțișoară și le las să plutească în voie, să-mi impregneze ființa de dorință de a trăi din nou același sentiment care mi s-a cuibărit în suflet de câțiva ani încoace. De fiecare dată e altfel, dar mereu e ceva, un fel de adiere plăpână care îmi face sufletul să vibreze. Un fel de nou început neașteptat care mă ia prin surpindere, așa cum s-a întâmplat cândva, demult, într-o primăvară nebună, venită prea devreme și prelungită peste margini într-o vară plină de iubire. Așa am ajuns să măsor timpul în primăveri, să uit că anul începe în ianuarie și să trăiesc mereu într-un anotimp fără nume, care este numai al nostru. Uneori mă întreb ce va urma. Nu adâncesc însă prea mult întrebarea pentru că, în timp, am învățat că răspunsurile vin întotdeauna atunci când te aștepți mai puțin și că, de cele mai multe ori, ele vin oricum, cu sau fără chinuitoare întrebări. Mi-am lăsat sufletul să plutească printre fulgi și mi-am încălzit visele în aburii parfumați de cafea ai fiecărei dimineți cu soare dintr-o iarnă despre care toată lumea spune că a durat prea mult. Știam că primăvară va veni oricum într-o zi… Știam și că va fi altfel, însă nu bănuiam deloc că lucrurile aveau să se petreacă atât de firesc.
De ceva timp iubitul meu se agită în fiecare după-amiază. Îmi punea tot felul de întrebări amuzante, pe care uneori nu le înțelegeam deloc. Știu, asta nu are legătură cu primăvară sau, cel puțin, nu avea în momentele acelea, însă acum, reconstituind nostalgic povestea, fire nevăzute leagă întrebările acelea copilărești de ceea ce avea să urmeze. Nedumerirea cea mare s-a ivit într-o noapte tîrziu când m-a trezit sunetul tastelor. L-am zărit printre gene, concentrat, în față monitorului. Nu înțelegeam, pentru că nu îl văzusem niciodată să își petreacă noaptea în față calculatorului, dar eram prea adormită că să ripostez. Apoi, la câteva zile, o coincidență banală m-a făcut să îmi dau seamă că se petrecea într-adevăr ceva cu el.
Am zâmbit discret în seară în care încerca să găsească tot felul de scuze pentru o întârziere destul de bizară. Nu îmi făceam griji. Din fericire sau din păcate, intuiția mea feminină nu dă greș niciodată. Asta mă enervează uneori, pentru că puține lucruri reușesc să mă mai surprindă. Așadar, era adevărat. Clipa pe care o visasem cândva, demult, într-o noapte se apropia. Stângăcia iubitului meu și, mai mult decât ea, emoția ciudată cu care îmi vorbea de ceva vreme încoace, îmi spuneau că în primăvară aceasta avea să se întâmple altceva. Înțelesesem din detalii mărunte că ceea ce căuta era un inel… „cu piatră mov ca liliacul”, așa cum îi spusesem cândva, în glumă, când venise vorba de căsătorie. Într-un fel, descoperirea mă întrista. Aș fi vrut să nu știu, să se întâmple pur și simplu, nu ca în filme sau ca în povești, ci așa, simplu, cum veniseră toate peste noi în acești ani. Mai știam însă că sensul tuturor lucrurilor care ni se întâmplă stă în lucrurile mărunte și că gânditul prea mult dăunează fericirii, așa că am lăsat primăvară să lenevească într-un februarie întârziat, prelungit în fulgi imenși pe care nu credeam să îi mai văd întorcăndu-se din drum. Au trecut câteva săptămâni de la constatările mele intuitive, însă iubitul meu părea să fi revenit la o normalitate care începea să mă nedumerească.
Minunea s-a întâmplat într-o seară friguroasă. Primăvară venise de câteva zile, dar în seară aceea iarnă vroia parcă să nu rateze clipa magică ce avea să se întâmple. Ne întorceam de la cumpărături. Era târziu. Ningea ireal, după ce timp de două zile hoinărisem în pantofi pe străzile pline de soare ale orașului, și asta mă enerva cumplit. „Vreau să vină odată primăvară, nu mai suport!” Am spus mai mult pentru mine fraza împleticită printre lacrimi copilărești. „O să vină…” mi-a răspuns cu un calm bizar, chiar în momentul în care mi-am dat seama că drumul spre casă nu era același și că, de fapt, ne îndreptăm spre un loc magic în care cândva se petrecuseră minuni tăcute. Îmi simțeam bătăile inimii rostogolindu-se prin toată ființă. Deci, era adevărat. Nu mai fusesem pe dealul acela de o mie de ani, dar îi știam fiecare poteca, fiecare copac în care ne agățasem dorințe nebunești cu ani în urma. S-a oprit undeva, că din întâmplare, mi-a luat mânile într-ale sale și mi le-a sărutat așa cum face un copil care nu știe cum să înceapă. Apoi am simțit cum răceală metalului prețios care-mi alunca pe deget se tranforma lent într-o căldură ce-mi umplea ființă odată cu vorbele pe care le rostea, amestecându-le fără voie printre fulgii care cădeau necontenit. Abia când a sfârșit mi-am dat seama că rostise o poveste pe care o scrisese în pagini decupate în formă de inimi, pentru mine. El, cel care era mereu întruchiparea spiritului pragmatic, scrisese cu bucăți de suflet o poveste minunată, despre noi, pentru că știa cât de mult îmi plac poveștile…
Nici nu știam dacă plâng sau dacă râd. Imaginile mi se plimbau haotic prin mintea copleșită de fascinația unei clipe pe care o intuisem, dar despre care nu știusem niciodată cum va fi. Piatra de culoarea liliacului strălucea discret în lumina lunii, estompată de fulgii care continuau să cadă. Nu știu cât timp am rămas acolo, în zăpada, spunându-ne cuvinte pe care le știam, dar care păreau rupte dintr-o lume de poveste… Știu doar că târziu, în noapte, am simțit sub geană unui vis că primăvară venise în seară aceea, că anul acesta primăvară începe cu Noi.