“Ori esti proasta ori incredibil de naiva …”
Asta mi s-a zis mai demult, nu-mi aduc aminte exact cine si unde dar stiu sigur ca era ceva legat de muzica si bineinteles ca am avut ocazia sa-i demostrez ca de fapt aveam dreptate si nu eram nici proasta nici incredibil de naiva.
Insa… daca cineva ar folosi aceasta constructie referindu-se la speranta mea… cea care exprima dorinta de a vedea oameni mai buni, mai onesti, mai… prietenosi… n-as avea argumente sa-i demonstrez contrariul.
Totusi… ce am? De ce nu ma pot invata minte? Nimic pe lumea asta se pare ca nu e gratis.
M-am saturat sa fiu eu cea care-si pune sufletul si prietenia pe tava si in final tot eu sa ajung cea ranita. E asa de greu de inteles ca eu astept de la oameni ceea ce dau? Adica sinceritate si sprijin… fara a da sfoara-n tara despre problemele ce-mi sunt povestite?
Ce e mai grav e ca… nu doar eu am de suferit ci si cei din jurul meu. E ca un blestem, de care mi-e frica pentru ca nu stiu cum sa-l dezleg. De fapt… daca am cum sa-l dezleg.
E greu! Nu pot avea incredere in nimeni pentru ca nimeni nu e langa mine pe gratis. Toti ma folosesc, vrand sa obtina ceva la final.
E si mai frumos atunci cand vorbesti deschis cu cineva si-i zici aceste lucruri si persoana respectiva pare sa inteleaga si cu prima ocazie… te dezamageste.
Cred ca am gasit solutia… cu riscul de a o lua razna de la prea multi ochi beliti in ecranul meu am sa ma infund in adobe-ul meu si dreamweaver-ul meu.
Nu sunt atat de curajoasa sa ies in lumea rea din afara blocului 919.